Ei nu stiu cum e sa fii singur si sa plutesti.
Sa ai ochii aproape inchisi, zambetul pe buze si sa dansezi pe sunete imaginare ce te alunga din lumea de asta cruda.
Realitatea nu e a mea, traiesc in Universul meu sclipitor.
Desi sunt doar eu si papusile ce par vii, mi-e bine.
Mainile-mi ating corpul fierbinte, buzele mi-s umede, linse de saliva lui nereala.
Imi cad fire de par, prinse-ntr-un vant indragostit de mine si nu mai am aer. Copacul vestejit s-a impletit in jurul gatului meu fara glas.
Nu tip, imi place. Traiesc clipa mea.
Ei nu stiu cum e sa fii singur si sa plutesti.
Ei ma critica pentru ca nu vreau sa ma alatur lor, in agonie si monotonie. Au vieti alb-negru.
Eu colorez totul, curcubeul ma trezeste si-mi sopsteste:
– Buna dimineata! Te iubesc!
Transform albul in fericire, incep o noua zi alaturi de artificii si fum verde.
Ei nu stiu cum e sa fii singur si sa plutesti.
Ei sunt invidiosi.
Mie nu-mi pasa. Eu am tabloul meu viu.
Andra Katerina 